Michelle a manifestat primele simptome în jurului orei 16:30. Muta mobilierul prin sufragerie și, deodată, s-a simțit rău. Sprijinindu-se de perete, s-a lăsat pe vine pentru a-și reveni. Când a încercat să se ridice, nu și-a mai putut face corpul să răspundă. Și-a chemat soțul să o ajute, dar nu putea rosti niciun sunet.
Găsind-o pe podea, soțul lui Michelle s-a panicat și nu a știut ce să facă. Și-a sunat fiica, aceasta spunându-i să cheme o ambulanță. Michelle a ajuns la spital în jurul orei 17:20, era aproape inconștientă și încă nu putea să vorbească sau să-și miște mâna dreaptă.
În mod curios, nimeni nu s-a grăbit să o preia la spital pentru a fi consultată de un medic. Probabil pentru că Michelle nu acuza dureri și stătea întinsă și în liniște în salonul de urgențe, în timp ce alți pacienți mai „gravi” erau consultați. Abia 6 ore mai târziu o asistentă medicală s-a îngrijorat văzând că simptomele sale nu se îmbunătățiseră și a sunat un specialist. Specialistul a solicitat o scanare CT, care a indicat un AVC sever. La acel moment, era deja prea târziu să se mai administreze tromboliză și a fost inițiat tratamentul de susținere.
După ce a petrecut următoarea lună cu internări repetate la ATI, Michelle a fost transferată la un spital de recuperare după AVC. Două luni mai târziu, familia a fost încântată să afle că medicii se pregăteau să-i scoată sonda de traheostomie. Până în acel moment, încercau să o înțeleagă pe Michelle citindu-i pe buze, căci nu putea vorbi cu sonda de traheostomie. Au fost teribil de dezamăgiți după îndepărtarea sondei, căci cuvintele pe care ea le rostea erau complet neinteligibile. Logopedul a diagnosticat-o cu afazie Wernicke; putea vorbi fluent, însă cuvintele nu aveau niciun sens.
Michelle este acum acasă și s-a recuperat într-o oarecare măsură. A reușit să-și recapete controlul asupra scaunelor, dar încă mai poartă scutece pentru adulți pentru orice eventualitate. Poate merge cu oarecare ajutor și începe să-și folosească mâna dreaptă pentru a-și peria părul, dar vorbirea îi este puternic afectată.
Mai presus de toate, cel mai mare impact al AVC-ului suferit de Michelle este de natură psihologică, atât asupra ei, cât și a familiei. Michelle ia două antidepresive, încă mai manifestă episoade regulate de depresie intensă, exprimate deseori prin plâns sau ieșiri de furie extremă orientate către oricine este în preajmă. Viața sa nu mai este ca înainte; persoana care fusese este acum o veche amintire.
Cei care o cunosc spun că este de nerecunoscut. Michelle era o femeie dinamică, profesoară respectată, soție, mamă și bunică. Este greu ca cineva să-și imagineze acum că această femeie conducea cu o mână de fier lumea din jurul său.
Tot ce a rămas sunt întrebări fără răspuns. De ce a durat atât de mult până când cineva de la spital să realizeze că avusese un AVC? Cum ar fi fost viața ei dacă ar fi fost tratată mai repede?
Misiunea Angels este menită să ofere pacienților cu AVC precum Michelle o șansă mai bună de a părăsi spitalul și a se întoarce la viața pe care o aveau înainte. Este nevoie ca un AVC să fie recunoscut precoce și tratat ca o urgență. Tratamentul în rețele de AVC organizate face o diferență enormă, mai mare decât ne putem imagina.
